După ce Dumnezeu făcu pământul şi-l
împodobi cu ape, munţi, păduri şi şesuri, făcu animalele, apoi creă pe
om şi se gândea ce mai are de făcut, ca opera lui să fie desăvârşită.
Se coborî într-o zi pe pământ, cu
nelipsitul Sfântul Petru, şi începu să cutreiere pământul în lung şi-n
lat. Toate erau frumoase, toate erau măreţe, dat atât Dumnezeu, cât şi
Sfântul Petru băgară de seamă că le lipseşte ceva.
Apele şedeau încremenite, suprafaţa lor
era netedă, parcă era de marmoră; copacii din pădurile cele neumblate
şedeau cu frunzele împietrite ca cioplite din piatră; florile cele
minunate erau nemişcate, cu tulpinile drepte, privind parcă spre cer. Şi
în toată natura era ceva mort, care puse pe Sfinţi pe gânduri.
Atunci Dumnezeu creă vântul!
Şi cum era primăvară, ceva lin şi
mângâios se porni, mişcând florile în stânga şi în dreapta, care vrăjite
se plecau gingaşe unele spre altele; suprafaţa apelor se încreţi uşor
în mii de valuri mititele, care lovindu-se de mal scoteau acel murmur,
acel plescăit uşor şi plăcut; tot vântul, strecurându-se printre
frunzele nemişcate ale copacilor măreţi, produse acel freamăt, acel
susur tainic, care-ţi face impresia că doineşte; aduse de departe, pe
aripile lui, ecoul cântecelor de păsărele minunate, frânturi de cântece
vesele sau de dor.
Şi aşa trecu primăvara şi vântul fu un copilaş cuminte şi duios, care adia uşor.
Şi veni vara. Vântul mai crescu. Acum îi
plăcea să se ia la întrecere cu razele fierbinţi de soare. Când soarele
dogorea pe pământ, vântul pornea răcoros şi, la adierea lui, totul parcă
prindea puţină viaţă!
Dar şi vara trecu. Şi o dată cu vara,
trecură şi anii copilăriei vântului. Acum simţea mai mult. Şi când văzu
toamna cu mâna-i nimicitoare, care unde se întindea, usca şi scutura,
vântul se mânie tare şi începu să sufle mai cu putere. Nu putea suferi,
privind frunzele galbene, florile ofilite, lacurile, care din cauza
lipsei de soare nu mai aveau acea lucire argintie, ci erau cenuşii,
verzui; când văzu ploile căzând necurmat, nimicind ultimele podoabe ale
verii, vântul începu a şuiera tainic. Se strecura trist printre copacii
desfrunziţi, pe suprafaţa apelor, în valuri mari şi repezi, împrăştia
pretutindeni frunzele şi florile veştejite, se purta ca un copil, pe
care prima durere îl doboară.
Dar şi toamna trecu şi după toamnă veni
iarna. O! Iarna-l îngrozi pe vânt! Vântul, care în copilărie fusese un
copil atât de blând, acum, în a patra epocă a anului, deveni de
nerecunoscut.
Într-o dimineaţă, sculându-se, văzu totul
acoperit de neaua albă şi rece. Se uită în dreapta, se uită în stânga,
dar nu recunoscu nimic, din ce până mai ieri fusese primăvară, vară şi
toamnă. Aşa că vântul se crezu că este într-un loc străin şi începu să
se vaiete, să geamă, să alerge nebun prin păduri, câmpii, oraşe, îndoind
totul în cale, spulberând zăpada, şuierând printre hornuri, zgâlţâind
uşile şi ferestrele, strigând cu glas tânguitor florile frumoase,
frunzele verzi, păsărelele voioase, apele argintii, seninul cerului
albastru, razele calde de soare, şi toate celelalte podoabe ale timpului
frumos.
Şi umbla vântul aşa, până ce într-o zi
dete de o fată minunată, cu rochia de ghiocei, cu părul din raze de
soare, cu ochi albaştri ca cerul de mai. Vântul o cunoscu că este
primăvara. Şi luând-o cu el, se întoarseră-mpreună în locurile părăsite.
Şi de bucurie, vântul deveni iar blând, mângâietor.
.jpg)
