Eseul a fost realizat cu ocazia concursului „Ce a însemnat comunismul în istoria României?”
„Nu căuta răspunsuri imposibile, mai
bine schimbă întrebările.” — Confucius
18 Ianuarie 2018
Hârtii!
Teancuri! Acte, scrisori, cărți poștale roase pe la colțuri, garanții, facturi, chitanțe, bucăți de ziar îngălbenite toate
de vreme, urme ale unui trecut nu prea îndepărtat, lăsate de părinți în urmă,
în momentul mutării, probabil, într-o încercare de eliberare de trecut și
începere a unui viitor liniștit, lipsit de tarele unei perioade apuse.
Pocnetul sec, generator de pâcle prăfuite, cernute de
razele unui soare strecurat printre jaluzele, îmi atrase atenția asupra unui
caiet cu coperți învelite într-o hârtie ce fusese odată mov, acum cu tente
gălbui de vreme. Fusese îndesat sub un vraf de chitanțe de chirie și după ani
de “presiune”
se eliberase pe parchetul camerei. L-am frunzărit… era scrisul tatei, ordonat,
cazon, mărturie seacă a “esențelor” unei epoci trăite de generația lui.
26
Ianuarie 1989
Neîncrederea, rugină a
personalităţii, te macină încet, aproape insesizabil de la zi la zi. Forma ei de
vârf, neîncrederea în sine, în ziua de mâine, în secunda prezentă, devine un
factor autodistructiv ca rezultat direct al pesimismului şi al gândirii
negative, aberant, cu scop de masă așa-zis pozitiv impusă. Toate ţelurile şi
idealurile pentru care trăieşti şi exişti sunt umbrite până la înăbuşire de
acest sentiment. Asemenea unei pânze de păianjen, te înconjoară încetul cu
încetul, cu perseverenţă, până la sufocare cu anihilarea oricărei speranţe sau vis.
Totul e la “comun”, spre un bine universal al societății
„multilateral dezvoltate”.
Individul ca singularitate dispare, contopit fiind într-o ideologie importată a
maselor, a unei egalități inegale chiar prin definiție.
”Ai încredere!”, ți se spune din jur,
de peste tot, în orice și cu orice ocazie. Dar oare cum poți să ai încredere când
simți că totul e împotriva ta? Nimic nu-ți mai merge bine, simptomele unei schizofrenii
nedescoperite (aceea a ochiului și urechii urmăritoare omniprezente), probabil
real inexistente, te paralizează, uscându-te de resurse și energii. Fiecare
nouă zi este pentru tine un trecut repetat la infinit. Oboseala retrăirii
acelorași simțiri te rupe de realitate, totul devine gri și monoton iar speranța
se estompează până la dispariția completă. Ce îmi place, ce îmi face plăcere? Întrebări
retorice, răspunsuri cu rădăcini îndepărtate, uscate de trecerea timpului. Îmbătrânești
în sentimente, în gândire, orizontul se restrânge la secunda următoare, de cele
mai multe ori fiind defapt, un trecut reflectat într-o oglindă spartă a speranței
dispărute demult.
Neîncrederea azi, e poarta spre ziua
de mâine, o poartă larg deschisă spre un pustiu al credinței cu oaze mici de trăiri
trecătoare ale prezentului, care o dată trecute dispar în neant nelasând loc
nici măcar unor amintiri efemere. Sclipirile de “Bine” devin astfel trepte ale
unui drum fără de întoarcere spre un “Rău” existențial lipsit de culori emoționale,
făcând din viață un cadru de film mut în alb și gri. Cu cât urci mai mult scara
neîncrederii în sistem aceste cadre devin chiar și ele din ce în ce mai rare,
capătul drumului fiind un stop cadru unicolor al vieții și timpului tău.
1
Mai 1989
Frica, nesiguranța … noțiuni ale
”epocii de aur”sunt născute din temeri
și întrebări fără răspuns, dar cu înțelesuri adânc îngropate în mentalul
colectiv. Refugiile vechi din fața necunoscutului au devenit efemere într-o
societate mereu în așteptare, aflată permanenet într-o cursă contracronometru în
goana după asigurarea unei subzistențe minime, cuantificată prin cozi, cartele
și numere de ordine. Siguranța de mai demult a lăsat locul unei nesiguranțe
perpetue asupra libertății zilei de mâine. Indiferent de pătura socială din
care faci parte, teama te cuprinde tot mai mult, de la o zi la alta. Chiar și o
liniște aparentă, de fapt este izvorul unei neliniști latente care așteaptă cel
mai mic motiv să izbucnească și să te macine de la temelii ușor, ușor ca o
igrasie căreia nu-i poți găsi sursa. Te lupți cu ea nefăcând altceva decât să o
accentuezi de la o zi la alta. De la un stress cameleonic mascat în spatele monotoniei
gri cotidiene și până la supunerea totală nu mai este decât un pas. Poți,
aproape fizic, să întinzi, mâna să apuci doctrina supunerii și să muști cu poftă
din ea. Este mărul fatidic al miticului contemporan din care o dată ce guști nu
mai scapi…” Nu
ştii, te învăţăm; nu poţi, te ajutăm; nu vrei, te obligăm”… La început avea un
caracter de stimulare, un răspuns al somaticii cotidiene, o explicație
convenabilă a supunerii ce ne copleșește, de la o zi la alta. Gata, am găsit
motivul: “Sunt deprimat … nu-i nimic, îmi va trece...sau să fie de la vreme...
NU! Cu siguranță este o astenie sau, mai sigur, o carență de vitamine….”. Răspunsuri
puerile la o problematică ale cărei dimensiuni ne copleșesc.
23
August 1989
Viața te învață să trăiesti sau te
doboară, nelăsându-ți varianta uitării realității, că singurul lucru sigur pe
lumea asta este că Ea reprezintă de fapt, începutul sfârșitului inefabil. Te
naști ca să mori, un nonsens cu dimensiuni infinite, care de cele mai multe ori
te face să-ți pui retoric întrebarea: ”Atunci DE CE? Ce rost are sacrificiul prezent?”
Te naști și imediat “EI” te învață să
mergi, să vorbești și-ți impun o conduită, o viziune care numai a ta nu este.
Acum e momentul în care subconștientul, acest autodidact al eului, începe să
capete formă însoțindu-ne orice gând și pas făcut sau gândit, prinzând rădăcini
adânci pe care le vom simți mult mai târziu în drumul nostru efemer prin viață.
Ne conduce, ne păzește, devenind tutorele ascuns, nevăzut și nesimțit al fiecăruia
dintre noi.
Va veni totuși la un moment dat
vremea propriilor alegeri. Nimeni nu ne va impune atunci ce vom face cu voința
și crezul nostru. Dacă firul vieții poate fi dirijat într-o direcție sau alta
de o terță parte, ce-i rezervăm minții, gândirii noastre, depinde doar de noi,
de conștient. Subconștientul acceptă, o vreme, orice încercări la care suntem
supuși. Stă și contorizează. Știe demult că va sosi ora bilanțului. Ora când
conștientul va da socoteala eului interior.
21
Decembrie 1989
… Asta a fost!!! … departe, un
elicopter decolează, oameni mor pe străzi, se destramă simboluri, se naște o
speranță! Azi e gândire… mâine, dă Doamne, să nu fie regrete!!!
Azi e prima zi din restul zilelor
mele. Să mă bucur sau să mă
întristez? Să dau drumul gândirii pozitive sau celei negative? E la fel cum aș
fi nevoit să hotărăsc că un pahar e pe jumătate plin sau pe jumătate gol.
Pesimism sau optimism? Cum e mai bine să gândești de acum?...
………………………………………………….
18 Februarie 2018
Gândurile
scrise ale tatălui meu, în loc să mă “lumineze” asupra trecutului, doar auzit și bănuit, au ridicat noi
ziduri ale nesiguranței, poartă spre viitor închisă de cheile multiplelor
similitudini. Noi, acum, în acest timp relativ, trăim în prezent sau tot în
trecut? Un prezent cosmetizat, cu o ideologie nouă, adaptată secolului dar, de fapt
tot de tip vechi cu aceleași roluri, doar cu actori diferiți.
Ideal
e să fii optimist. Dar când treci prin evenimente care-ți clatină toate credințele
din temelii, când vezi că o stare simptomatică, somatică nu-ți trece nicicum, (deși
toată lumea îți spune că sistemul e bun, că lumea e mai bună, că ai o mulțime
de drepturi, că nu mai e opresiune ci e libertate) e cam greu să gândești
pozitiv. E momentul când, umbră nevăzută și nesimțită a subconștientului, își
face apariția pesimismul. La început, ca o senzație, începi să te îndoiesti de libertățile
și drepturile tale, de spiritul tău de învingător. Gândurile prind o tentă de
lentoare, transmisă involuntar corpului. Idealurile și țelurile pe care le
aveai până acum trec pe locul doi facând loc temerilor și stressului că nu vei
mai putea face față vieții de zi cu zi. Începi să analizezi totul din ce în ce
mai mult, anxietatea, nesiguranța traiului de mâine instalându-se pe zi ce
trece.
Dintr-un
optimist convins, ajungi un pesimist înverșunat. Nimic nu-ți mai iese, totul
este și lucrează împotriva ta. De aici și până la depresia nepăsării nu mai ai
de parcurs decât un mic pas. E momentul cel mai dificil. Mlaștina îndoielilor și
a anxietății te forțează și te fixează în neliniște, în neîncredere. Toată
lumea îți spune că este în puterea ta și numai a ta să devii ce îți dorești, în
schimb tu nu mai găsești nicăieri puterea să te desprinzi din marasmul unui
prezent agitat și fără sens. Începi să nu-ți mai amintești de lucrurile care-ți
făceau plăcere până acum. Rozul devine gri, albul cenușiu, roșul … datorită
“teoriei conspirației”, nu mai există.
Și
vine o dimineață când te trezești într-o singurătate aglomerată, izolată de
restul lumii, singură într-o mulțime de simboluri și mesaje “ideologico-lemnoase”
ale căror sensuri și
înțelesuri nu le mai pricepi și nu le mai vezi rostul. Realitatea o percepi
prin binoclul întors al propagandei, tot mai îndepărtată de sentimentele și trăirile
prezente. Te izolezi în micul tău
univers “egoist” și nu înțelegi de ce problemele tale sunt ignorate și superficializate de cei din jur. Puntea
de legătură cu lumea reală dispare pe nesimțite, lăsându-te stăpân absolut al
unui spațiu dominat de întrebări chinuitoare ale căror răspunsuri sunt repetări
la infinit ale problemelor tale existențiale ca individ, ca parte a societății.
Ești înțepenit pe un drum al lui Mobius la care plecarea coincide cu sosirea și
aștepti …. Ce? Nici măcar tu nu poți defini cu exactitate.
În
realitate îți aștepți optimismul de mult pierdut, astepți acel fir al speranței
de care să te agăți și să te întorci la ce ai fost înainte. Umbra îndoielii
apare în schimb imperturbabilă ... mai crezi oare în revenire? Mai există
pentru tine o altă lume?
